Pe timpuri prăfuite
De anii ce s-a scurs
Trec suflete grăbite;
Vin iute… şi s-au dus.
Nu stau prea mult pe lume
Fac doar un scurt popas
Şi n-au nici zile bune
Căci moarte-i la un pas.
Şi-ncep copilăria
Dorind să fie mari
Pretind că au tăria
Să facă paşii rari.
Dar se grăbesc în toate
Şi timp nu au deloc
Mânaţi parcă din spate
Nu pot sta într-un loc
Şi-ajung să fie tineri
Grăbiţi chiar la iubit
Din Sabat până vineri
Nimic nu i-a oprit.
Ajung să-şi facă casă
Şi-apoi apar copii
Dar sunt grăbiţi la masă…
Au treabă cu hârtii.
Le trece tinereţea
Se duce ca un nor.
Dar, oare, bătrâneţea
O trec încetişor?
O, nu. Nici vârsta-treia
Nu-i timp de liniştit
Căci este datoria
Şi tot ce-i de-mplinit.
Aşa se scurge viaţa
Grăbită spre apus…
Dar… oare, dimineaţa,
Ceva frumos s-a spus?
Amiaza a fost timpul
Privitului frumos?
A radiat şi chipul
De zâmbet luminos?
Iar seara, la culcare,
Au curs vorbe de drag?
În timpul de plecare
S-a zăbovit pe prag?
O, tu… cel plin de grabă
O clipă te-ai gândit
Că pentru orice treabă
E timp prestabilit?
Isus aşa ne spune
Că timpu-i pe sfârşit;
În lucrurile bune
Să nu mai fii grăbit!
© Viorel Dascalu 2010
