Cu câţiva ani în urmă am fost chemată de cineva să văd o „minune”.
Un căţel adoptase niște pui de găină. Nu că puii n-ar mai fi avut mamă, dar aşa le plăcea lor, să-și petreacă ziua în compania câinelui. Și ce-l mai chinuiau! Se urcau pe el, trăgeau cu ciocul de blana lui, îl ciupeau de urechi, de bot, voiau să stea pe capul lui, iar el, săracul, încerca să stea cât mai nemișcat. Nu mai spun de faptul că, atunci când stăpâna îi aducea căţelului castronul cu hrană, puii erau primii care-și cereau partea.
