Când spunem căldărari, în mintea noastră se formează rapid un puzzle: cazane, oale, ceaune, fuste lungi viu colorate, cozi împletite, căsătorii timpurii și aranjate, copii mulți, dezinteres pentru educație…
Dar puzzle-ul nu e complet. Poate pe alocuri e viciat de prejudecăți. Știm oare chiar totul despre concetățenii noștri?
Irina, cu o deschidere deosebită vorbește despre căldărarii în mijlocul cărora s-a născut și a trăit până la maturitate.
M-am născut într-o familie de căldărari (ascultă emisiunea aici)
Comunităţile de romi căldărari au reuşit să-şi păstreze aproape intactă identitatea în ultimile secole. Dacă romii care vorbesc în dialectul ursăresc au venit prin sudul României şi au migrat dinspre India, prin Orientul Mijlociu şi Imperiul Otoman, căldărarii au influenţe aparte, slave, căpătate printre cazacii întâlniţi în stepa rusă, cu care s-au amestecat.
„Pot fi deosebiţi uşor. Sunt mai albi, mai înalţi iar femeile – mai robuste“, afirmă profesorul de matematică Anghel Năstase, formator naţional romani şi fost inspector şcolar în Bacău. Primele documente care atestă prezenţa romilor în actualul teritoriu al României datează din 1385, când domnitorul Ţării Româneşti dăruieşte Mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră mai înainte Mănăstirii Vodiţa de lângă Turnu Severin, mai multe proprietăţii primite de la unchiul său Vladislav I, între care se numărau şi 40 de locuinţe în care locuiau ţigani (aţigani).
Romii au fost în robie şi au lucrat pe lângă casele boierilor până în 1856, când au fost dezrobiţi. Un alt moment important care i-a afectat pe căldărari, care nu fuseseră sedentarizaţi şi asimilaţi, a fost ziua 31 mai 1942, când mareşalul Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a peste 24 de mii de romi, în special nomazi sau cei certaţi cu legea.
