Dragi fraţi şi preţioase surori, să aveţi un Sabat binecuvântat!
Chiar dacă nu ne vedem, Dumnezeu ne uneşte prin închinarea simultană în casele noastre.
Fiecare provocare nouă ar trebui să ne ajute să găsim oportunităţi pentru a duce mai departe credinţa noastră crescând în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă unii de alţii.
Predica se intitulează:
„Smeriţi de către Dumnezeu!”
Imnul creştin propus pentru deschidere: 523 – „Sfârşitul veacului trăim!”
Lăudat să fie Dumnezeu pentru că mai avem încă o zi de har şi putem să ne bucurăm de sănătate.
Pentru Sabatul acesta am ales două situaţii extreme în care Dumnezeu a intervenit pentru a schimba mersul nechibzuit al unor oameni.
Gândul central al predicii:
„Dumnezeu nu lasă mândria şi aroganţa să crească la nesfârşit. El intervine. El smereşte omul… şi o face când individul se aşteaptă cel mai puţin.”
De obicei, atunci când prosperă mai mult, omului îi creşte mulţumirea de sine, mândria, egoismul, indiferenţa şi aroganţa. Aşa că, în situaţii speciale, Dumnezeu intervine prin diverse mijloace pentru a corecta mersul în picaj al individului. El îngăduie situaţii nedorite sau chiar trimite judecăţile Sale asupra celui ce a depăşit limitele bunului simţ. Boală, durere, suferinţă, pierdere financiară, nereuşită în afaceri, pierderea unei funcţii publice, nerodirea pământului, lipsa binecuvântării materiale, poate chiar pierderea locului de muncă… toate acestea sunt de fapt mesaje transmise de Creator creaturii Sale. Dacă nu ar exista multele şi diversele avertizări ale lui Dumnezeu, oare unde ar ajunge individul?
Studii de caz din Sfânta Scriptură:
Biblia are exemple de persoane care au fost smerite de către Dumnezeu. În ocazia aceasta să vedem şi să analizăm doar două dintre ele:
- Primul caz este cel al regelui Iudeu OZIA:
Citiţi cu mare atenţie pasajul biblic aflat în 2 Cronici 26:1-23.
Versetul principal din acest pasaj este următorul:
„Dar când a ajuns puternic, inima i s-a înălţat şi l-a dus la peire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, intrând în Templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierii.” (2 Cronici 26:16)
Când ajungem puternici suntem ispitiţi să uităm de unde am plecat. Avem tendinţa firească de a nu ne mai supune regulilor şi de a crede că suntem deasupra tuturor (oameni, situaţii, ispite etc.). Când ne inundă prosperitatea uităm de sursa tuturor binecuvântărilor – Dumnezeu. Asemenea lui Ozia, şi noi credem că orice ni se cuvine şi avem dreptul la orice.
Mândria distruge pe cel care cade în acest păcat. Cu Ozia s-a împlinit perfect versetul Biblic: „Când vine mândria, vine şi ruşinea; dar înţelepciunea este cu cei smeriţi.” (Proverbe 11:2)
Paragrafe inspirate:
„Domnia cea lungă a lui Ozia (cunoscut sub numele de Azaria) în țara lui Iuda și Beniamin a fost caracterizată printr-o prosperitate mai mare decât aceea a oricărui alt conducător de la moartea lui Solomon, cu aproape două secole mai înainte. Timp de mulți ani, împăratul a condus cu modestie. Sub binecuvântarea cerului, oștile lui au recâștigat multe din teritoriile care fuseseră pierdute în anii de mai înainte. Cetățile au fost reclădite și fortificate, iar poziția națiunii printre popoarele din jur a fost mult întărită. Comerțul a reînviat și bogățiile popoarelor se scurgeau spre Ierusalim. Numele lui Ozia “s-a întins până departe, căci … a ajuns foarte puternic”. (2 Cronici 26:15.)
Această prosperitate exterioară, însă, n-a fost însoțită de o reînviorare a puterii spirituale. Slujbele templului continuau ca și în anii de mai înainte, iar mulțimile se adunau să se închine Dumnezeului celui viu; dar mândria și formalismul au luat treptat locul umilinței și al sincerității. Despre Ozia însuși stă scris: “Când a ajuns puternic, inima i se înălțase și l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său”. (Versetul 16.)
Păcatul care a avut consecințe atât de dezastruoase pentru Ozia a fost păcatul încumetării. Călcând o poruncă expresă a lui Iehova, potrivit căreia nimeni, în afară de urmașii lui Aaron, să nu oficieze ca preoți, împăratul intră în sanctuar să ardă tămâie pe altar. Azaria, marele preot, și colaboratorii lui l-au mustrat și l-au rugat să se întoarcă de la planul lui : “Nu-i drept, Ozia”, i-au spus ei, “lucrul acesta nu-ți va face cinste”. (Versetul 16:18)
Ozia s-a umplut de mânie ca el, împăratul, să fie astfel mustrat. Dar nu i s-a îngăduit să pângărească sanctuarul, prin protestul unit al acelora cu autoritate. În timp ce stătea acolo, într-o răzvrătire plină de mânie, a fost lovit deodată de judecata divină. I-a apărut lepra pe frunte. Rușinat, a fugit ca să nu se mai întoarcă niciodată în curțile templului. Până în ziua morții sale, survenită câțiva ani mai târziu, a rămas lepros, un exemplu viu al nebuniei de a se depărata de la un lămurit “așa zice Domnul”. Nici poziția lui înălțată și nici viața lui îndelungată de slujire nu au putut fi o scuză pentru păcatul încumetării, care a întunecat anii de încheiere ai domniei lui și a adus judecata cerului asupra sa.” (E. G. White – Profeţi şi regi, pag. 304)
2. Al doilea caz este cel al regelui babilonian NABUCODONOSOR:
Citiţi cu multă atenţie pasajul biblic din Daniel 4:18-37.
În mijlocul acesui pasaj se află două versete cheie:
„După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul şi a zis: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” (Daniel 4:29-30)
Deşi fizic Nebucadneţar nu pusese mâna la construcţia Babilonului, el îşi arogă mândru faptul că şi l-a zidit pentru sine şi prin puterea sa.
Cât de uşor a uitat de munca silnică pe care au dus-o robii pentru a construi zidurile groase şi pentru a aşeza impunătoarele porţi. Însăşi denumirea cetăţii spunea multe în legătură cu ceea ce credeau anticii despre cetatea lor: BABILON = „Poarta Zeilor” (din semiticul „Bab ilani”). Nu uitaţi nici de frumuseţea grădinilor suspendate:
Istoricul Diodor din Sicilia susţinea că grădinile ocupau o suprafaţă de 15.000 de metri pătraţi şi se ridicau în patru terase până la 77 de metri. Pe terase erau plantaţi arbori din mai multe specii şi udaţi cu ajutorul unor maşini hidraulice, care urcau apa din râul Eufrat la diferitele niveluri. Pe sub rădăcinile plantelor se afla o serie de canale, care umezeau neîncetat pământul. Datorită posibilităţilor întreţinerii unei continue umidităţi, pe terase au putut să crească nu numai flori, ci şi pomi fructiferi, anumite specii de tamarix, palmieri şi altele. Sub terase erau amenajate galerii şi camere pentru familia regală, în care intra lumina dintr-o singură parte, în aşa fel încât galeriile şi camerele de la un anumit nivel aveau în faţă priveliştea unei grădini.
Pentru popoarele orientale din antichitate, noţiunea de grădină era legată de ideea supremei fericiri omeneşti, considerând grădinile ca nişte „raiuri pe pământ”.
În cazul regelui Nabucodonosor s-a împlinit versetul din Proverbe 29:23: „Mândria unui om îl scoboară, dar cine este smerit cu duhul capătă cinste.”
Paragrafe inspirate:
„Studiază visul lui Nebucadnețar, așa cum e redat în capitolul patru din Daniel…
Împăratul și-a văzut prosperitatea și, din cauza aceasta, s-a îngâmfat. Fără a ține seama de avertismentele pe care i le dăduse Dumnezeu, el a făcut chiar lucrurile acelea pe care Domnul i-a spus să nu le facă. El a privit la împărăția sa cu mândrie și a exclamat: “Nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?” (Daniel 4:30) În clipa când cuvintele au fost rostite, s-a pronunțat sentința judecății. Împăratului i s-au luat mințile. Puterea de judecată pe care el o socotise atât de desăvârșită și înțelepciunea cu care se mândrise i-au fost luate. Comoara inteligenței, care îl înalță pe om deasupra animalelor, dispăruse.
Sceptrul nu mai e în mâna mândrului și puternicului monarh. Marele cârmuitor este un nebun. Stă în cireadă cu vitele, păscând ca ele. E în tovărășia fiarelor câmpului. Fruntea care mai înainte purtase o coroană e desfigurată de lipsa rațiunii și a inteligenței. Se dăduse sentința: “Tăiați copacul, și rupeți ramurile; scuturați-i frunza și risipiți roadele.” (Daniel 4: 14) Așa Se preamărește Dumnezeu ca viul și adevăratul Dumnezeu. Pe bună dreptate, David putea să exclame: “Am văzut pe cel rău în toată puterea lui; se întindea ca un copac verde. Dar când am trecut a doua oară, nu mai era acolo; l-am căutat, dar nu l-am mai putut găsi.” (Psalmii 37:35.36) Să se îngâmfe și să se mândrească oamenii, și Domnul nu-i va mai susține și nu-i va feri de cădere. Să se mândrească și să se fălească o biserică, nemaidepinzând de Dumnezeu, și nemaiproslăvind puterea Lui, și biserica aceea, fără îndoială, va fi părăsită de Domnul, lăsată să cadă la pământ. Să se laude un popor cu bogăție, inteligență, știință și orice altceva în afară de Hristos, și curând va ajunge la confuzie.” (E. G. White – Mărturii, vol. 8, pag. 126-127)
„După ce a interpretat cu credincioșie visul, Daniel l-a îndemnat pe monarhul cel îngâmfat să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu ca printr-o viață curată să îndepărteze nenorocirea care-l amenința. “De aceea, împărate”, l-a rugat proorocul, “placă-ți sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale, și trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, și ai milă de cei nenorociți, și poate că ți se va prelungi fericirea!”
Pentru o vreme impresia avertizării și sfatul proorocului au fost puternice asupra lui Nebucadnețar; dar inima care nu este schimbată prin harul lui Dumnezeu pierde repede impresiile Duhului Sfânt. Îngăduința de sine și ambiția nu fuseseră eradicate din inima împăratului, iar mai târziu aceste trăsături au apărut iarăși. În ciuda îndrumărilor date cu atâta îndurare și a avertizărilor cu privire la experiența trecută, Nebucadnețar a îngăduit iarăși ca spiritul de invidie împotriva împărățiilor care aveau să urmeze, să-l ia în stăpânire. Conducerea lui, care până atunci fusese într-o mare măsură dreaptă și îngăduitoare, a devenit apăsătoare. Împietrindu-și inima, a folosit capacitățile date de Dumnezeu pentru proslăvirea de sine înălțându-se mai presus de Dumnezeu care-i dăduse viața și puterea.
Timp de luni de zile judecata lui Dumnezeu a întârziat. Dar în loc să fie condus la pocăință prin această îngăduință, împăratul a dat frâu liber mândriei până acolo încât a pierdut încrederea în interpretarea visului și și-a disprețuit anii lui de mai înainte.
La un an după ce a primit avertizarea, Nebucadnețar, plimbându-se în palatul lui și cugetând cu mândrie la puterea lui de conducător, cât și la reușitele lui de constructor, a exclamat: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?”
Chiar când trufia îngâmfată era încă pe buzele împăratului, un glas din cer a făcut cunoscut că timpul de judecată rânduit de Dumnezeu venise. În auzul lui s-a auzit hotărârea lui Iehova: “Află, împărate Nebucadnețar, că ți s-a luat împărăția! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, și vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îți vor da să mănânci iarbă ca la boi, și vor trece peste tine șapte vremi, până vei recunoaște că Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea”.
Într-o clipă rațiunea pe care Dumnezeu i-o dăduse i-a fost luată; judecata pe care împăratul o socotea desăvârșită, înțelepciunea cu care se mândrea i-au fost luate, iar acela care odinioară fusese un conducător puternic, a devenit un maniac. Mâna lui nu mai putea ține sceptrul. Soliile de avertizare nu fuseseră luate în seamă; acum, lipsit de puterea pe care Creatorul i-o dăduse și alungat dintre oameni, Nebucadnețar “a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat cu roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului și unghiile ca ghearele păsărilor”
Timp de șapte ani, Nebucadnețar a fost o uimire pentru supușii lui; timp de șapte ani a fost umilit înaintea lumii întregi. Apoi judecata i-a fost reabilitată, și ridicându-și ochii în umilință către Dumnezeul cerului a recunoscut mâna divină în pedepsirea lui. Într-o proclamație publică și-a recunoscut vinovăția și mila cea mare a lui Dumnezeu în vindecarea lui.” (E. G. White – Profeţi şi regi, pag. 518-520)
Nebucadneţar a avut un mentor foarte priceput. Mândria a fost păcatul care l-a copleşit pe Luicifer încă din ceruri. Privind la sine, la frumuseţea sa, la funcţia şi poziţia sa, privind la binecuvântările pe care le avea la îndemână, ceva ciudat s-a întâmplat cu el.
„Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.” (Ezechiel 28:17)
Mândria, conforma acestui verset are efecte adverse imediate asupra înţelepciunii. Cei mândri îşi pierd uşor capacitatea de a gândi sănătos.
Înţeleptul Solomon, din proprie experienţă, avertizează în Proverbe 16:18 că: „mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înainte căderii.”
Mândria a devenit un mare generator de multe alte păcate. Oamenii se îngâmfă, devin aroganţi, se înfumurează şi se umflă de mândrie. Devin astfel nepăsători faţă de ceea ce este în jurul lor şi tratează pe semenii lor cu o totală indiferenţă.
Apel:
Cât de realist este împăratul David atunci când se roagă cu tărie lui Dumnezeu în cuvintele: „Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.” (Psalmi 19:13). Aceasta ar trebui să fie şi rugăciunea noastră.
Zice vorba românească: „Capul plecat sabia nu-l taie!”. Zice şi Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” (Iacov 4:6). Când ne smerim, căpătăm îndurare. Aceasta este o veste foarte bună.
Să ne dea Dumnezeu dispoziţia de a ne smeri singuri, pentru a nu ajunge în situaţia nedorită ca să ne smerească El.
Imnul creştin propus pentru închidere: 287 – „Fiţi tari în credinţă!”
Cu inimă sinceră, pastor, Viorel Dascălu
