Pornind de la situaţia de pe o navă „ultramodernă”, voi încerca să alcătuiesc o poveste care vă poate ajuta să demolaţi teoria „eficienţei” şi a „influenţei” hazardului în lumea noastră.
Era doar apă, apă peste tot. O apă aproape limpede, nepoluată, dar plină de elemente chimice. Curenţii marini, vânturile puternice sau chiar uraganele au tot agitat imensul ocean. Şi uite-aşa, după câteva sute de mii de ani (sau poate milioane) a apărut un fel de cui. Ciudat cuiul acesta, pentru că, în urma nenumăratelor forţe, a „dezvoltat” pe el nişte riduri spiralate. Era un „protoşurub”. Încet, puţin câte puţin, după câteva sute de mii de ani, protoşurubul a ajuns să devină model pentru alte adunături de metal. Şi uite-aşa, apa aceea imensă a început să producă din ce în ce mai multe şuruburi de diverse forme să mărimi.
Într-un alt loc, tot pe fundul oceanului, fără niciun fel de intervenţie deşteapătă, s-a făcut o „întâlnire accidentală” a particulelor de metal. Ce mai atâta vorbă… după ciocnire s-au trezit într-o formaţiune plată şi ordonată, într-o placă rezistentă şi dreaptă. Şi tot aşa, după sute de mii de ani, prin puterea exemplului au apărut mii de tablii metalice de diverse dimensiuni şi forme.
Dar, în acelaşi timp, într-un alt cotlon al oceanului, fără ajutorul unei inteligenţe, au început să se formeze şi nişte adunături de cristale combinate ciudat cu nişte metale mai de soi. După sute de mii de ani de schimbare a poziţiei şi de încercări s-a ajuns la primul „prototranzistor”. Şi tot aşa, picătură cu picătură, după alte câteva sute de mii de ani (sau poate milioane) în apa planetară erau mii sau zeci de mii de diode, tranzistori şi circuite integrate primitive.
Undeva la suprafaţa apei, de nu ştiu unde, s-a adunat o pată de ceva, probabil o fi fost petrol. Şi tot chinuită de apă, mereu atacată de căldura soarelui şi catalizată de praful cosmic căzut din neant, după milioane bune de ani, hop, pata aceasta se transformă şi… apare primul „protoplastic”. După aceeaşi reţetă, în timp s-au dezvoltat şi alte forme, alte culori şi alte grosimi de plastic mai evoluat.
Dar ce să vezi?! Într-o altă zonă a oceanului, unde era nisip bogat în dioxid de siliciu (un nisip alb, cuarţos), în urma unor forţe neînţelese şi nechibzuite, a apărut ceva transparent, lucios şi numai bun de utilizat pentru a vedea prin el. Era un fel de „protosticlă”. Şi tot aşa, după mulţi, foarte mulţi ani, a apărut şi primul geam sau prima fereastră. Văzând reuşita aceasta, în timp, şi alte nisipuri s-au adunat şi s-au făcut geamuri.
Dar curenţii? Ehei, aceştia tot mai puternici şi tot mai nervoşi. Frig, apoi cald, glaciaţiune şi apoi vulcani… Săraca zeamă planetară! Câte a mai îndurat! Dar… asta e! Nu te poţi opune dezordinii sau hazardului.
Însă, ce să vezi? După câteva sute de milioane de ani (sau miliarde?), din întâmplare, foarte multe componente deja evoluate s-au întâlnit, tot accidental. Erau şuruburi, plăci metalice, circuite, sticlă, plastic şi alte ingrediente ciudate. Tot frecându-se una de alta şi interacţionănd mereu, piesele, pe parcusrsul a altor milioane de ani au ajuns să creeze ceva unitar.
Ce să fie oare? Pe fundul oceanului planetar era primul „protoportavion”. Nu era funcţional, dar era acolo.
Au urmat alte câteva milioane de ani în care adunătura aceea de fiare şi componente să-şi creeze, din întâmplare, un fel de reguli de funcţionare. S-a stabilit, tot sub influenţa hazardului, cine şi ce face. Circuitele integrate, plasticul şi anumite piese metalice s-au îngrămădit în primele „protocalculatoare”. Încet încet s-au pus la punct şi instalaţiile electrice, cele sanitare şi cele de atac sau apărare.
După încă câteva sute de milioane de ani, toate componentele au decis: „Urcăm la suprafaţă. Vrem să plutim!” Şi uite-aşa pompele au început să-şi facă treaba. După lupte seculare… nu ştiu cum, dar, în sfârşit, portavionul era la suprafaţă. În cele din urmă chiar plutea.
…Ca să nu mai dau amănunte, pe punte au apărut din întâmplare: avioane, elicoptere, radare şi tot ce trebuie. Portavionul, produsul hazardului, după sute de milioane de ani (sau miliarde) era gata. Era funcţional. Dar… stai!
Ceea ce urmează este cu referire concretă la cel mai mare şi cel mai scump portavion din lume:
USS Gerald R. Ford, cel mai nou portavion american (cel din imagine), este considerat o minune a tehnologiei. Construcţia sa a început în 2009 şi va intra în dotarea marinei abia peste patru ani. Are reactoare nucleare care îi permit să funcționeze neîntrerupt timp de 25 de ani şi cele mai moderne sisteme defensive.
Este o navă uriaşă, de 330 de metri lungime, cu o greutate de 97.000 de tone şi cu un preţ pe măsură, 13 miliarde de dolari. Portavionul va avea la bord mai multe avioane F-35, fiecare în valoare de 100 de milioane de dolari. În total, USS Gerald Ford va putea transporta 75 de avioane de luptă.
USS Gerald R. Ford are un echipaj de 4.539 de persoane.
Dar minunea aceasta a tehnicii are o foarte mare problemă:
Potrivit Foxtrot Alpha, desfundarea toaletelor de pe nava de 13 miliarde de dolari costă 400.000 de dolari. Principala problemă o reprezintă țevile și scurgerile prea înguste, iar dimineața, când o mulțime de marinari merg la toaletă, sistemul nu mai face față. Proiectanții nu s-au gândit la această problemă. Din cauza sistemului defectuos de canalizare, costurile programului de portavioane din clasa Ford a crescut la 123 de miliarde de dolari, de la 77,3 miliarde de dolari.
Dacă sistemul de toalete este prost, noul portavion, cel mai mare construit vreodată, are în schimb catapulte inovatoare, cu ajutorul cărora sunt lansate aeronavele. Sistemul se numește Electromagnetic Aircraft Launch System (EALS) și este bazat pe un motor electric. EALS înlocuiește pistoanele cu abur.
Tehnologia îl scoate, însă, din minți pe președintele american Donald Trump. Acesta a declarat că marinarii trebuie să fie „Einsteini” pentru a le opera: „Trebuie să mergi la MIT (n.e. – Massachusetts Institute of Technology) pentru a vedea cum funcționează aceste sisteme”.
Cea mai perfecţionată navă militară, construită cu un efort imens… are o problemă: instalaţia sanitară.
Sute de ingineri, mii de capuri luminate, după ani mulţi de studii, au făcut ceva foare bun dar cu un neajuns major – un sistem de toalete nefuncţionale. Ce ciudat!
Nu era mai bine să fie lăsat hazardul să lucreze până la capăt?
„Hazardul” ne-a făcut perfect funcţionali. Suntem teferi, putem gândi, suntem evoluaţi şi ne descurcăm atât de bine. Am ajuns pe Lună şi am trimis sonde pe Marte. Am coborât în groapa Marianelor – şi totul se datorează întâmplării.
Cum am putea să ne recompensăm faţă de HAZARD? Ce am putea să-i dăm în schimb?
Cum am putea să-i mulţumim maimuţei că ne-a propulsat în râdul fiinţelor „cu cap”?
Citeşte de o mie de ori „povestea hazardului”! Dacă poţi să o accepţi ca fiind reală, ridică-ţi glasul şi fă un imn HAZARDULUI. Mergi apoi la cele mai „evoluate” primate şi sărută-le mâna! Cred că vor sta nedumerite uitându-se mirate la tine.
